- 10 Noiembrie, 2013
- Marcel Nedelcu
Am așteptat acest eveniment cu nerăbdare. Era prima și singura ieșire pe anul acesta la o conferință în afara țării. Aștept cu nerăbdare aceste ieșiri, nu numai pentru că pot fi ca niște mici vacanțe ci pentru că le consider foarte importante pentru activitatea mea ca terapeut. Pe parcursul anilor m-am convins că, deși sunt destul de costisitoare pentru buzunarele unui terapeut român, câștigul adus de participare merită această investiție.
Pentru mine principalul câștig al participării la aceste conferințe internaționale este racordarea la viața psihoterapeuților din întreagă lume și în consecință sentimentul de siguranță, încredere și apartenență la acest grup profesional. Astfel depășesc percepția de început de drum sau de ”provincialitate” dată de faptul că în românia psihoterapia se reconstruiește (sau chiar se construiește?) deabia de 24 de ani.
Interacțiunea cu psihoterapeuții din întreaga lume, cu cei care au scris cărți sau au lansat școli și teorii, mă ajută să îmi dau seama că experiza terapeutică nu ține numai de tradiție ci ține mai ales de cei care o practică într-un anumit moment. Îmi confirmă faptul că și în România sunt mulți terapeuți care sunt la acelaș nivel cu cei renumiți din vest și că în vest sunt mulți terapeuți care se află la început și știu la fel de puțin ca un terapeut care se află în acelaș stadiu în românia.
Un alt câștig important este faptul că văzându-i și ascultându-i pe ce care formează școlile de terapie (Michael White, Tom Andersen, Harlene Anderson, Susan Johnson, Monica McGoldrick etc.) pot înțelege mai bine teoria acestora regăsind în principiile teoriei construite de ei felul lor personal de a fi sau contextul în care trăiesc. Bineînțeles că ascultând informațiile prezentate de ei îmi calibrez modul în care am perceput eu teoria doar pe baza lecturii din cărțile de specialitate.
Nu în ultimul rând, în cadrul acestor conferințe, am găsi noi moduri de lucru, noi tehnici sau principii și teorii. De fiecare dată când mă întorc de la un astfel de eveniment îmi îmbogățesc repertoriu de practică în terapie. Aplic multe idei în cazurile mele deblocându-mă sau amplificând efectele obținute până atunci.
Bine înțeles că e important să îți alegi aceste conferințe cu grijă și să alegi cea ce se suprapune pe domeniu și interesul tău. Spre exemplu tipul de conferințe la care merg eu sunt în primul rând pentru practicieni, în care sunt prezentate aspecte practice prin workshopuri și prezentări.
Conferința de la Istambul a împlinit așteptările mele deși parcă am perceput-o puțin altfel decât pe celelalte de până acum. Poate pentru că am avut și eu un workshop și am fost centrat pe acest eveniment. Sau poate că a fost de vină multitudinea de evenimente care se derulau în acelaș timp. Peste douăzeci de prezentări si worksop-uri mă puneau în dificultate punându-mă să aleg între Monica McGoldrick, Susan Johnson, Justine van Lawick, Jim Wilson, Peter Rober, Peter Stratton, Alan Carr, Nora Beatson, Jaakko Seikkula, Philip Kearney, Mauro Mariotti, Hans Christian Michaelsen etc. Sunt nume pe care le știam cât de cât dar sunt sigur că printre zecile de speakeri au fost și alți terapeuți renumiți care au multe de spus. Cu siguranță că sunt și mulți terapeuți mai puțini cunoscuți care la fel au multe de spus. Această situație fost puțin frustrant pentru mine, însă cred că e de înțeles la o conferință de așa anvergură. Oricum a fost mai bine decât la conferința de la Paris în 2010 unde pe lângă un număr mare de prezentări, majoritatea erau de jumătate de oră sau de o oră. De abia te acomodai cu cel care prezenta si lucrurile se terminau.
Întors acasă de la Istambul, printre altele, am putut regăsi în bagajul terapeutic o nouă modalitate de a folosi figurinele în terapia de cuplu, toleranța incertitudinii și utilizarea tăcerii în abordarea dialogică, principiile simple și esențiale vehiculate de Gregory Beatson, asocierea persoanei lui Susan Johnson cu teoria pe care am citit-o în cărțile ei. Impresia mea a fost că temele principale dezvoltate la conferință au fost teoriile atașamentului și abordarea dialogică.
Nu în ultimul rând, am câștigat și o idee foarte frumoasă, venită de la un participant la un worksop la care am fost, în urma urmăriri unei secvențe de film care prezenta relația dintre o mamă și un copil. Ideea vehiculată de colegul de workshop spune că: ”o limită a teoriile atașamentului este faptul că această teorie privește secvențial întreg procesul relației dintre părinți și copii, oprindu-se doar la momentul în care apare rănirea de căte părinți prin inaccesibilitate și depărtarea de copil (emoțional, fizic, atitudinal). Astfel, prin utilizarea acestei teorii, invalidăm părinții, nevînd încredere în capacitatea lor de a avea grijă de copii, de a repara rănile de atașament apărute inerent în vâltoarea vieții. Dacă am vedea procesul în ansamblu, cu siguranță de multe ori am vedea și reacțiile reparatorii din partea părinților care dau reasigurări copiilor și îi fac să se simtă în siguranță.
Pentru mine participarea la conferința de la Istambul a fost o experință care m-a îmbogățit și recomand celor care lucrează în domeniul psihoterapiei și consilierii să meargă la astfel de manifestări care sunt un element esențial al evoluției profesionale și chiar personale.
