- 14 Noiembrie, 2013
- Marcel Nedelcu
Privind la ce am scris mai sus, mi-a venit în minte să încep acest jurnal al practicii terapeutice, reflectând asupra unui caz în care ședințele de psihoterapie s-au oprit brusc, cu declarația clientei că ședințele nu o ajută, mai degrabă o destabilizează, deși începutul părea să fie a unui demers care se va derula pe termen lung.
Voi începe astfel să meditez la un aspect mai puțin plăcut al practicii mele, care printre altele, poate transmite un mesaj că nu am reușit să vin în întâmpinarea cerințelor clientei. Mă gândesc că astfel de momente nu sunt confortabile pentru un psihoterapeut. Bineînțeles o idee acceptată pe scară largă este că aceste evenimente sunt normale în practică și nu trebuie să te destabilizeze ci trebuie să înveți din ele. Sunt de acord, incerc să fac așa, poate reușesc, insă …tot rămane un gust amar. Sper să fie un fenomen comun normal și să nu prindă prea multă forță acea voce ascunsă din mine care vrea să anuleze totul și să îmi spună că …”nu sunt pe drumul cel bun”…., ”nu sunt capabil”.
Cu toate acestea îmi răsună în minte ceva ce îmi spunea un terapeut la o discuție despre un caz, într-un workshop: ”ma framantă acest caz pentru că eu nu am cazuri în care clientul să nu își rezolve problemele”. La mine realitatea stă altfel. Nu am făcut o statistică, dar aproximând intuitiv, un număr de cam 30 % din cazuri se opresc brusc, fără prea multe explicații. Explicațiile posibile pe care le-am găsit sunt fie că nu sunt dispuși să lucreze, fie nu se simt confortabil cu mine, fie nu am reușit să vin în întâmpinarea nevoilor lor, fie a fost suficient atât cât am lucrat (nu aveau nevoie de un program de psihoterapie îndelungat), fie au apărut alte evenimente în viața lor care i-au acaparat, fie li s-a părut prea mare efortul financiar pentru ce le ofeream. De obicei sunt câteva din aceste ipoteze combinate. Însă atunci cînd clientul pleacă făra să mai dea un răspuns sau motivând probleme de altă natură, pentru mine este parcă mai ușor de înghițit. Sunt conștient că lucrurile țin și de mine ca terapeut, însă ambiguitatea oferă spațiu mai mult pentru interpretări. Altfel este atunci când clientul îți spune că ceea ce faci tu nu îl ajută și decide să întrerupă. În toată practica mea mi s-a înntâmplat insă doar la vreo 4 cazuri să îmi spună clienții direct ”nu mă ajută ceea ce facem aici” și să decidă să plece fără a mai fi dispuși la o renegociere a strategiilor și a obiectivelor. cazul de fașă face parte din acestea.
Pe scurt, după patru ședințe cu o clientă care venise la mine fiindu-i recomandat cu căldură de o cunoștință, transmițându-mi mesaje că are multă încredere în mine și înțelege că terapia este de lungă durată, am avut o deiscuție în care ea imi spune că sunt cam didactic și de cînd vine la mine se simte mai tensionată. Mi-a spus că ar vrea să facă o pauză și că mă va contacta după vreo cateva săptămîni. Am âncercat să clarific lucrurile însă totul a fost spus la sfârșitul ședinței și clienta nu era prea dispusă la analiză. Nu m-a mai sunat. Nu a mai răspuns la telefon.
Gustul puțin amar dat de nepotrivirea intervenței mele (ritm, teme etc.) cu dorințele clientei a fost estompat de ipoteze, cred eu veridice :
– clienta vroia să întrerupă terapia datorită depășirii momentului de criză în care a venit la terapie (la două săptămâni de la pirderea unui părinte), costurile de timp și bani nemaijustificând beneficiu terapiei, însă îi era greu să vorbească deschis și avea un tipar de acuzare a celorlalți;
– s-a retras deoarece ajunsesem în terapie la un moment sensibil în care renegociam relația cu părintele pierdut care fusese fuzională și tensionată, clienta acuzîndu-l pentru principalele nerealizări din viața ei
– pentru ea a fost suficient ce am făcut până atunc, nevoia ei fiind mai mult spre o intervenție în situație de criză, o însoțire și mai puțin spre restructurarea profundă a mecanismelor psihice
– tiparul ei de coping era spre a evada, de a nu se concentra pe ce se întâmplă ci spre a îcerca să găsescă altceva care să îi distragă atenția. Terapia a orientat-o în direcția opusă de a se confrunta cu aspectele problematice ceea ce nu i-a fost la îndemână etc.
Credința mea este că pot fi mai multe ipoteze care nu se exclud una pe alta cu pot sta împreună. Cu siguranță am participat și eu și clienta la întreruperea terapiei. Să pot vedea cât mai multe implicații mă ajută să nu mă blochez în a mă învinovăți și a-mi anula total valoare muncii mele în acest caz. Însă ….gustul amar rămîne. Cred că aceste lucruri li se întâmplă și celorlalți terapeuți și asta mă ajută să accept că sunt om și lucrez cu oameni. E normal ce s-a întâmplat, nici bine , nici rău și e bine să învăț cât mai multe din asta.
