Primii pași intr-un domeniu sunt de obicei cei mai dificili, mai entuziaști, mai frumoși, mai plini de descoperiri. De multe ori, cel care termină formarea în psihoterapie, poate trai doar o stare de confuzie si anxietate și i se pare că nu se potrivește mai nimic din ce a invățat. Unii chia spun că ”teoria nu are nici o legătură cu practica”

            Supervizarea ii poate ajuta să se bucure de experiețele acestui nou început și să reușescă să armonizeze conceptele teoretice învățate cu aspectele concrete prezente în ședința de terapie.

            Rolul principal al supervizorului nu este de a verifica sau de a corecta practicianul ca un expert care a venit în inspecție. Supervizarea nu se rezumă la un proces de evaluare. Menirea acestei etape de formare este în primul rând de a ajuta specialistul care se află la început de drum:

-          să își asume identitatea de psihoterapeut

-          să găsescă curajul de a avea incredere în judecata proprie, să ia decizii și să iși asume aceste decizii

-          să fie creativ, flexibil, adaptabil

-          să facă legătura dintre aspectele teoretice asimilate în formare, ideile și credințele personale și reacțiile concrete ale clienților veniți în psihoterapie

-          să pună bazele unei viziuni persoanale coerente despre cum apare, cum se menține și cum se pot rezolva problemele de natură psihoemoțională și relațională ale clienților

-          să construiască strategii terapeutice variate

-          să clarifice, să diferențieze între diversele roluri personale și rolul de psihoterapeut

-          să gasescă raspunsuri pentru neclarități sau întrebări care apar pe parcursul practicii

-          să clarifice și să înțeleagă diverse strategii și tehnici terapeutice

-          să identifice rezonanța personală pe care o trezește lucru cu cazurile de psihoterapie

-          să depășescă momentele dificile și de blocaj din ședințele de terapie pe care le derulează

-          să gasescă resurse pentru cazurile la care lucrează.

Astfel un supervizor este in primul rând interesat să sprijine practicianul să realizeze aspectele de mai sus. Bineînțeles el se va asigura și că supervizatul utilizează tehnicile și atitudinile terapeutice din școala în care face formare. Acest lucru nu le face pentru că ”așa trebuie”, ”așa e corect” ci pentru că la sfărșitul supervizării trebuie să ateste că cel cu care a lucrat utilizează principiile scolii respective (în cazul de față terapia sistemică).